luni, 22 martie 2010

Schimbările din gramatica limbii române


"Noua gramatică lansată anul acesta era necesară, în contextul în care au trecut 42 de ani de la apariţia ediţiei anterioare (GA). Între ceea ce oferea gramatica academică în vigoare şi înnoirile teoretice şi descriptive ale cercetărilor ulterioare se produsese o aşa mare ruptură, încât GA nu mai reprezenta un punct de vedere credibil, ajungându-se la existenţa paralelă a două gramatici.

Chiar şi manualele şcolare din ultimii ani depăşiseră, ca informaţie şi perspectivă, punctul de vedere al GA", a declarat Gabriela Pană Dindelegan, şeful Catedrei de limba română a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti.


Scrierea cu literă mare/mică

* Se scriu cu literă mare toate cuvintele, substantive proprii, cu excepţia instrumentelor gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, articole), care denumesc: mari epoci istorice (Antichitatea, Evul Mediu, Iluminismul); războaie importante (Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul celor Două Roze, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de ani, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial); state, inclusiv cele din epoci trecute (Imperiul Roman, Imperiul Austro-Ungar); instituţii, chiar folosite eliptic (admiterea la Politehnică, student la Drept, secretar la Externe); formule de politeţe, devenite locuţiuni pronominale de politeţe (Alteţa Sa Regală, Majestăţile Lor Imperiale, Excelenţa Voastră, Sfinţia Sa).

* Se scrie cu literă mare numai primul cuvânt din substantivele compuse care denumesc compartimente din instituţii sau organe de conducere (Sectorul de limbi romanice, Catedra de Chimie, Adunarea generală a Academiei, Direcţia, Secretariatul).

Scrierea cuvintelor compuse

Se scriu cu cratimă: toate adjectivele compuse provenite din adverb+participiu (bine-crescut cu sensul "cuviincios", bine-venit cu sensul de "oportun, agreat", rău-platnic; substantive compuse ca "bună-credinţă" (onestitate), bună-cuviinţă (politeţe), bun-rămas (adio); toate substantivele compuse cu "prim-": prim-balerin(ă), prim-solist(ă), prim-procuror/procuroare; compusele din 2 substantive dintre care al doilea este apoziţie (bas-bariton, cuvânt-titlu, maşină-capcană); toate substantivele compuse nume de specii de plante sau de animale; unele tipuri izolate (cuvânt-înainte, mai-mult-ca perfect).

Se scriu într-un cuvânt: pronumele negative "niciunul, niciuna, niciunii, niciunele", precum şi adjectivele corespunzătoare "niciun, nicio", dat fiind că reprezintă un singur cuvânt compus, spre deosebire de grupurile de cuvinte formate din conjuncţia "nici"+numeral (nici una, nici două), din conjuncţia "nici"+pronume nehotărât (nici una, nici alta) sau din adverbul "nici" şi articol nehotărât ("Nu e prost şi nu e nici băiat incult").

Schimbări la numele proprii străine

La nume proprii străine s-a schimbat scrierea şi pronunţarea unora ca "Bahus" (nu Bacus), "Damocles" (nu Damocle), "Menelaos" (nu Menelau), "Oedip" (nu Edip), "Procust" - cu accent pe "o" (nu cu accent pe "u"), iar genitiv-dativul numelui "Artemis" este "lui Artemis" (nu Artemidei).

Despărţirea în silabe

În ceea ce priveşte despărţirea cuvintelor în silabe şi, în scris, la capăt de rând, despărţirea "fonetică" (după pronunţare) este preferată şi la cuvintele formate analizabile în limba română contemporană, acestea putând fi despărţite şi conform structurii. De aceea, la acestea sunt indicate două modalităţi de despărţire: a-na-e-rob/an-a-e-rob, al-tun-de-va/alt-un-de-va, sa-van-tlâc/sa-vant-lâc. O singură despărţire se indică şi la cuvintele compuse şi derivate care conţin grupuri de consoane şi anume despărţirea după structura morfologică, de exemplu la derivate cu prefixe ca "post-fa-ţă", "trans-bor-da", la compuse ca "alt-fel", "ast-fel", "feld-ma-re-şal", "port-mo-neu" sau la derivate cu sufixe ca "pust-nic", "stâlp-nic".

Modificări morfologice


• S-au admis unele forme noi de singular, care circulau frecvent în limba vorbită: sanda (şi nu sandală) - cu plural sandale; bretea şi cu sensul "derivaţie rutieră" (şi nu bretelă) - cu pluralul bretele; foarfecă (şi nu foarfece) - cu pluralul foarfece, cârnat (şi nu etimologicul cârnaţ) - cu pluralul cârnaţi.

• S-au admis unele forme noi de plural în -i la substantivele feminine cu pluralul în -e: ţărănci, ţigănci, remarci, gagici şi nu ţărance...., iar la unele, numai sub formă de variantă: cireşi/cireşe, căpşuni/căpşune, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti, cicatrice/cicatrici.

• S-a recomandat scrierea conform pronunţării la cuvintele: congresmen, recordmen, tenismen, deoarece sensul de "bărbat" al segmentului final "-man" nu a fost perceput în limba română, dovadă femininele recordmenă, tenismenă.

• În paradigmele unor verbe s-au făcut modificări punctuale: la "a trebui" s-au admis şi forme de persoana a III-a plural: trebuiau, au trebuit, vor trebui; la "a continua", persoana I singular a devenit omonimă cu persoana a II-a singular: eu/tu continui; la "a absolvi" se recomandă forma "absolv" şi pentru sensul "termin un ciclu şcolar", iar "a decerna" se conjugă cu -ez, deci decernez.

• S-a renunţat la calificarea drept "neutru plural invariabil" a cuvântului "mass-media". Aşadar, se poate spune: mass-media actuală, nu mass-media actuale. "Mass-media este"... nu "mass-media sunt".

luni, 8 martie 2010

25 de ani....!








S-a mai dus încă un an din calendarul vieţii mele aşa că mă simt datoare să le mulţumesc persoanelor care mi-au stat alături pănă acum şi celor care promit să meargă pe aceeaşi cărare cu mine în al 25-lea an(-işor):P!

Vă pup şi vă mulţumesc!

marți, 2 martie 2010

1 Martie si legenda mărţişorului






Ce bine că 1 Martie anul acesta ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă, ghiocei şi triluri de pasărele care mai de care mai vesele! Prin Piaţa Romană vânzătorii de marţişoare abundau în şnuruleţe alb cu roşu legate de câte un suvenir , numai gata să le iei şi să le dăruieşti persoanelor dragi.
Pentru că povestea trebuie spusă din om în om ca să nu se piardă iar tradiţia să mergă mai departe, o să vă scriu mai jos, legenda marţişorului aşa cum am gasit-o şi eu:


„Povestea martisorului incepe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor si a romanilor. Traditia spune ca stramosii nostri purtau monede gaurite, atarnate de un fir impletit - colorat in alb si negru. Banutii erau de aur, argint sau metal obisnuit, indicand cat de bogata sau de saraca era persoana care ii purta. Albul insemna revenirea la viata a naturii si caldura verii, in timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste martisoare erau purtate la incheietura mainii sau prinse in piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumusete si le vor feri de razele arzatoare ale soarelui verii. Cand copacii infloreau, femeile agatau firul de o ramura, iar cu moneda respectiva cumparau cas, pentru ca tot restul anului pielea lor sa fie alba si moale. In timp, rolul de talisman sau obiect purtator de noroc al martisorului s-a transformat in simbol al iubirii. In acelasi timp, si firul negru a devenit rosu.

Intorcandu-ne si mai mult in timp, amintim ca sapaturile arheologice au scos la iveala martisoare cu o vechime de peste 8000 de ani! Sub forma unor pietricele de rau, vopsite in alb si rosu, ele erau insirate pe ata si se purtau la gat. Culoarea rosie era data de foc, sange si soare - insemnand nasterea si viata, adica femeia. Iar albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zapada rece si pura - semnificand intelepciunea barbatului. Impletirea snurului arata legatura inseparabila dintre cele doua elemente ale vietii.

Traditia banutului este legata, de asemenea, de legenda Babei Dochia, pastorita cu cele sapte cojoace, transformata intr-o stanca. Se spune ca Dochia a gasit intr-o zi o moneda, a gaurit-o, a legat-o de un snur din fire de lana - albe si negre - impletite, purtand-o la gat in semn de noroc. “

Despre martisor exista, insa, multe alte povesti si legende. Una dintre ele vorbeste chiar despre fabricarea martisorului, activitate care este “la moda” in zilele noastre, in apropierea zilei de 1 Martie. “A fost odata un om sarac, care confectiona tot felul de lucruri pentru papusi: fundite, snurulete si hainute. Apoi le vindea in piata. Intr-o zi, vazand ca i s-au terminat materialele, omul a cautat prin casa saracacioasa, si tot ce a mai gasit au fost doua suluri de ata alba si rosie. Nestiind ce sa faca din ele, le rupse si le impleti... Era foarte mandru de ceea ce crease. Apoi, facu un mic tablou, de care prinse snuruletul. Si s-a gandit: «Cum sa denumesc acest obiect? A, gata, stiu! O sa-i spun Martisor, deoarece suntem in luna lui martie si chiar in prima zi. Aceste martisoare vor fi daruite de catre barbati femeilor, drept cadou!». Si asa s-a dus vestea despre omul sarac, cel care a inventat acest simbol al primaverii.”

Dar, dintre toate legendele, poate cea mai interesanta si mai frumoasa este povestea baiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legenda care s-a nascut din basmele romanesti si isi are originea tot in timpul stramosilor nostri - dacii si romanii.

“Odata, Soarele cobori intr-un sat, luand chipul unui baiat. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita... Lumea se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu. Dar, intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze Soarele. Multi dintre pamanteni l-au condus si i-au dat din puterile lor ca sa-l ajute. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. A gasit castelul zmeului si a inceput lupta. Si s-au batut zile intregi, pana cand zmeul a fost invins. Slabit de puteri si ranit, baiatul cel viteaz a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer, inveselind si bucurand lumea. A reinviat natura, oamenii erau fericiti, dar tanarul n-a apucat sa vada primavara. Sangele cald i s-a scurs din rani pe zapada. Si, in locul in care zapada se topea, apareau flori albe: ghiocei, vestitorii primaverii...

De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi: unul alb si unul rosu. Ei ii ofera fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul inseamna dragoste pentru tot ceea ce este frumos, amintind de culoarea sangelui voinicului. Iar albul simbolizeaza puritatea si gingasia ghiocelului, prima floare a primaverii”.

Ca sa respectam traditia si toate legendele, martisorul trebuie legat la rasaritul soarelui, in prima zi a lunii martie. Se poarta de la 1 Martie pana cand se arata primele semne ale primaverii, adica pana cand se aude cucul cantand, pana cand infloresc ciresii sau trandafirii, pana la venirea berzelor si a randunelelor. Si atunci, martisorul nu se arunca, ci se leaga de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc.


După cum aţi văzut, există mai multe variante ale acestei tradiţii, dar important este să păstram obiceiul firului alb şi roşu, care dăruit sub formă de brăţară sau suvenir (legat de un mic obiect), întotdeauna aduce bucurie pe chipurile celor care îl primesc!


Vă doresc o primavară frumoasă, cu multe marţioare, zâmbete şi flori!

Plictisit? Joaca Zuma!